Poate aţi observat că, de fiecare dată când un preot ţine un cuvânt de învăţătură, o predică, se adresează celor prezenţi prin cuvintele „iubiţi credincioşi". De ce ne adresăm aşa? Pentru că cea mai importantă calitate a celor ce fac parte din Biserică e credinţa. Dar de ce sunt credincios? Pentru că altă cale de a cunoaşte adevărurile descoperite de Dumnezeu şi propovăduite de Biserică, nu există. Nu ai cum să te raportezi la Dumnezeu şi la lucrurile Lui decât prin credinţă. Toţi care suntem convinşi de adevărurile pe care Ie propovăduieşte Sf. Noastră Biserică, am ajuns la aceasta prin credinţă. Ceea ce ne cere Domnul nostru lisus Hristos este credinţa.
Sf.Ap şi Ev. Marcu ne spune că Mântuitorul lisus Hristos Işi începe propovăduirea Sa prin cuvintele: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Mc. 1)Deci este chemarea la credinţă. La sfârşitul evangheliei lui Marcu citim că ,după ce a înviat din morţi Domnul Hristos a zis către ucenicii Săi: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.(Mc. 16,15-16).
Aşadar, ceea ce ni se cere nouă ca să înaintăm într-o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu este să credem: să credem în Dumnezeu Tatăl, să credem în Dumnezeu Fiul, să credem în Dumnezeu Duhul Sfânt, să credem în Sf. Noastă Biserică, să credem în Sfintele Taine, să credem în viaţa de după moarte, în nemurirea sufletului, să credem în viaţa veşnică, în fericirea veşnică şi în răsplata care va fi după moarte.
Această credinţă a noastră o mărturisim în multe prilejuri şi în multe feluri. De pildă, acum, cei care suntem aici, suntem din pricina credinței noastre .Toţi acei care nu cred, nu sunt în biserică duminica. Mărturisirea credinţei se face cu cuvântul şi cu fapta, adică cu viaţa. Mărturisim credinţa noastră când spunem Simbolul Credinței sau Crezul.
Credinţa e un lucru mare. Ea face pe oameni serioşi. Cu oameni neserioşi nu se face renaştere nici religioasă, nici culturală, nici naţională. Seriozitatea este calitatea omului credincios. De aceea ,de regulă, toţi oamenii religioşi sunt serioşi; seriozitatea este o însuşire a feţei şi a purtării lor. Dar nu numai atât; credinţa este o condiţie de viaţă ca pâinea, ca apa, ca aerul. Ea dă vieţii scop şi idealurilor biruinţă.Credinţa înfrumuseţează, intăreşte şi fericeşte viaţa. Ea ajută pretutindeni unde genunchii se pleacă şi se roagă Bunului Dumnezeu. Fără credinţă viaţa este plictisitoare, fără vlagă, nesuferită. O lume fără credinţă este o lume fără Dumnezeu, o lume sălbăticită şi îndrăcită, care numai cu armele se poate conduce. Cea mai mare nenorocire, cel mai mare dezastru este pierderea credinţei. Căci „cel ce nu va crede se va osândi" (Mc. 16,16)
lubiţi credincioşi!
Două dintre cele mai folosite lozinci ale societăţii secularizate de astăzi cu privire la credinţă sunt acelea că "religia sau credinţa este o chestiune personală sau de natrură privată, iar a doua lozincă este aceea că „am credinţa în suflet, nu am nevoie să merg la Biserică".
Dacă ideologia comunistă a luptat cu ardoare pentru eliminarea religiei din spaţiul public, sistemul capitalist contemporan încearcă să privatizeze religia, obligându-ne să credem că religia este „o chestiune personală", de natură privată şi nu trebuie afirmată în societate. Sub masca unei pretinse neutralităţi, necredinciosul vine cu necredinţa lui în spaţiul public, iar credinciosului îi interzice să-şi afirme credinţa. Nu există neutru în materie de religie. Pe Dumnezeu unii ÎI afirmă, alţii ÎI neagă, dar nu-L pot evita. A nu avea religie nu înseamnă neutralitate, căci lipsa credinţei este echivalentul necredinţei, adică un act contrar credinţei în Dumnezeu. De fapt, ateul este tot un „credincios": el are crezul lui care mărturiseşte că omul se pune în locul lui Dumnezeu. Pe omul acesta îl macină nu dorinţa de neutralitate a spaţiului public, ci este iritat de manifestările credinţei de către oamenii care îşi formează viaţa raportându-se la Dumnezeu şi la voia Lui.
Privatizarea credinţei contrazice Sfânta Scriptură şi natura omului. Pe de o parte, Cartea Facerii ne învaţă că Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor, nu era un Duh privat. Cincizecimea are funcţie personal-comunitară, nicidecum privată individualistă. Prezenţa Lui este atât în viaţa interioară a fiecărui credincios, dar şi în sfera publică a fiecărei societăţi şi în toată creaţia. Pe de altă parte, cât de falsă este dorinţa unora de a nu amesteca viaţa religioasă cu activitatea profesională, de parcă omul credincios îmbracă haina credinţei numai acasă şi atunci când merge la biserică, iar în restul timpului este alt om, are altă faţă şi altă viziune asupra vieţii. Nu-mi pot imagina un medic spovedindu-se şi împărtăşindu-se la Sfânta Liturghie duminica, iar a doua zi să fie recunoscut ca specialist în avorturi.
Credinţa pe care o mărturisesc este răspunsul la revelaţia lui
Dumnezeu, iar această revelatie am primit-o de la Biserică, de la care ştiu că suntem „zidiți pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind însuşi lisus Hristos" (Efes. 2, 20).
De fapt, cele mai multe lucruri în lumea aceasta le aflăm prin credință: la şcoală am învățat despre Revoluția Franceză (autorul separației radicale dintre domeniul public şi cel privat care marchează cultura europeană), pentru că am acordat încredere profesorului de istorie şi manualului de istorie universală; iau medicamente deoarece acord încredere medicului că acestea mă vor însănătoşi. Sfântul Chiril al lerusalimului învață că agricultura se face prin credință, fiindcă agricultorul depune atâtea osteneli cu credința că pământul v a rodi şi-l v a răsplăti. Teologi ortodocşi contemporani afirmă cu tărie că ştiința, cercetarea, se face prin credință, găsind unele forme de credință în ştiință, cum ar fi raționalitatea sau inteligibilitatea lumii în care trăim sau încrederea omului de ştiință în veridicitatea lucrărilor colegilor săi şi a predecesorilor.
Există în societatea noastră două expresii care alterează adevărata credință. Prima se traduce prin „cred în Dumnezeu, dar în felul meu", pe care o întâlnim la unii oameni care vor să-şi coafeze un crez individual şi să ia din Hristos numai ce le place şi ce se pliază pe laxismul lor moral. „Cred în Dumnezeu" înseamnă că mă încredințez Lui cu toată viața mea, că-L iubesc şi că ascult de El la nesfârşit. Însă expresia superficială şi păguboasă - „cred în felul meu " - înseamnă mai degrabă că eu cred în Cineva, dar fac ceea ce vreau eu, şi nu ce a stabilit Acela. Mă ataşez de Dumnezeu, dar în condițiile puse de mine.
Cea de-a doua expresie, la fel de falsă, sună cam aşa: „am credinţa în suflet, nu am nevoie să merg la Biserică" şi este ciudată, tristă, dar uşor de combătut. Ciudată, deoarece credința presupune experiență nouă şi motivantă, năzuință spre Dumnezeu, însă cel care rosteşte aceste cuvinte este total inexpresiv în privirea lui. Tristă, pentru că acela are credința despre Hristos nu din altă parte, ci tocmai de la Biserica întemeiată şi în care este prezent Însuşi Mântuitorul înviat. Combaterea acestei expresii trebuie să aibă totdeauna la bază îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Voi cei duhovniceşti îndreptați-I pe unul ca acesta cu duhul blândeții, luând seama la tine însuți, ca să nu cazi şi tu în ispită" (Gal. 6, 1). De aceea trebuie să întrebăm pe un astfel de om: ce fapte duhovniceşti ai săvârşit pentru a avea un asemenea succes? Dacă ÎI ai pe Dumnezeu în suflet, ce cale de rugăciune ai urmat? Când ai simțit venirea lui Dumnezeu în suflet? Este imposibil să uiți ziua în care
Atotputernicul a venit în casa sufletului tău şi ţi-a zis că nu ai nevoie de Biserica Lui! Cum ţi-ai curăţit sufletul pentru Întâlnirea cea mare şi cum ÎI păstrezi pe Dumnezeu acolo, în sufletul tău? Dacă te rogi în afara Bisericii s-ar putea să confunzi pe Dumnezeu cu mintea ta şi acest gen de privatizare a credinţei este o relaţie falsă, o raportare individualistă la Dumnezeul comuniunii supreme de iubire, care ne cheamă la iubirea de semeni şi de creaţie. „Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească" (1 loan 4, 20).
Astfel de credinţe sunt deşarte şi amăgitore, nu sunt mîntuitoare. Credinţa mântuitoare este aceea care se trăieşte în genunchi, care este rugătoare şi ostenitoare , lucrătoare prin iubire este aceea propovăduită de Biserica noastră dreptmăritoare. O credinţă care exclude biserica ,preotul, Sf. Liturghie, Spovedania, Sf. Împătăşanie, rugăciunea, milostenia şi orice formă de viaţă duhovnicească este o credinţă eretică şi pierzătoare de suflet. Şi dracii cred, dar nu se mântuiesc, pentru că n-au faptele credinţei lucrătoare prin iubire.
Să ne ferim de astfel de rătăciri si de astfel de rătăciţi să urmăm calea credinţei propovăduită de Sf. noastră Bisericăl
Preot Apopei Constantin 13.11.2020
Parohia Frumosu
